Vocea cetățenilor fără adăpost

„Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă”.

„Viața pe stradă este o luptă continuă pentru supraviețuire pe care ei reușesc cumva să o ducă timp de ani de zile, cât timp sunt ținuți în această situație.”

„Ce îi dărâmă pe oamenii fără adăpost mai degrabă decât aceste greutăți sunt infinitele hopuri birocratice prin care trebuie să treacă pentru a fi recunoscuți ca cetățeni și senzația că sunt invizibili pentru cei din jur, că nimănui nu îi pasă de ei.”

În ultima perioadă ai avut multe discuții individuale cu persoane fără adăpost. Ce au în comun poveștile lor și cum crezi am putea noi, cei din jur, să-i sprijinim pe acești oameni? 

Senzația pe care o transmit poveștile oamenilor cel mai adesea este cea de abandon. Majoritatea sunt oameni care au avut un moment de ghinion – o evacuare în haosul retrocedărilor clădirilor naționalizate, un divorț, o depresie netratată sau alte probleme de sănătate – în urma căruia, neavând o plasă de siguranță, au rămas fără adăpost. Viața pe stradă este o luptă continuă pentru supraviețuire pe care ei reușesc cumva să o ducă timp de ani de zile, cât timp sunt ținuți în această situație.

Zic ținuți pentru că întregul sistem social pare special făcut ca ei să nu își poată reconstrui viața. Lipsa domiciliului face dificilă obținerea unui buletin. Fără buletin accesarea ajutoarelor sociale și toate interacțiunile cu autoritățile devin mult mai dificile. Multe persoane fără adăpost cu probleme de sănătate nu reușesc să se înscrie la un medic de familie, neavând toate actele necesare. Fără asigurare de sănătate și medic de familie, problemele de sănătate se agravează și fac aproape imposibilă angajarea. Găsirea unui loc de muncă este îngreunată și de serviciile publice de adăpost și de igienă insuficiente: dacă vine cineva la interviu neîngrijit și cu fața de după o noapte nedormită, l-ai angaja sau ai presupune că e un bețiv?

Presupunerile și atitudinile noastre sunt încă un factor care contribuie la răspândirea fenomenului lipsei de adăpost. Convingerea că e treaba fiecăruia să se descurce în viață, presupunerea că dacă ai ajuns să stai pe stradă ai făcut tu ceva greșit, că ești sărac pentru că nu muncești destul, că puți pentru că ești nesimțit – toate astea ne ajută să ignorăm problema, ne ferește de adevărul că oricare dintre noi putem ajunge în această situație dacă nu primim sprijin într-o situație de criză, dacă nu primim o a doua șansă când greșim.

Mulți dintre oamenii cu care am vorbit reușesc cumva să mențină un stoicism și o urmă de umor când povestesc despre greutățile vieții. Ce îi dărâmă pe oamenii fără adăpost mai degrabă decât aceste greutăți sunt infinitele hopuri birocratice prin care trebuie să treacă pentru a fi recunoscuți ca cetățeni și senzația că sunt invizibili pentru cei din jur, că nimănui nu îi pasă de ei.

Sunt câteva lucruri pe care le putem face pentru concetățenii noștri prinși în cercul vicios generat de lipsa de adăpost. Primul lucru ar fi să ne informăm și să înțelegem: care sunt cauzele pentru care oamenii ajung pe stradă? ce îi ține acolo? de ce au nevoie? Putem afla lucrurile astea citind câteva pagini oferite de organizații care oferă servicii acestor oameni sau, și mai bine, putem să stăm de vorbă cu câțiva oameni fără adăpost în loc să întoarcem capul când trecem pe lângă ei. O întrebare și o vorbă bună ajută să amelioreze apăsarea izolării.

Oamenii fără adăpost nu au unde să își țină lucrurile, motiv pentru care au un singur schimb de haine pe care îl poartă până se uzează. Acum că vine iarna, oamenii de pe stradă depind de serviciile de urgență oferite de ONGuri și de donațiile de haine. Putem face donații de bani către aceste organizații sau putem dona haine sau timp sub formă de voluntariat. Altă donație care ajută oamenii fără adăpost să supraviețuiască sunt telefoanele mobile, cu care pot căuta informații sau pot apela servicii de urgență.

Dacă suntem dispuși să ne documentăm ceva mai mult, putem afla ce servicii pentru persoane fără adăpost sunt oferite la nivel local de autoritățile statului sau de ONGuri și să îndrumăm către ele persoanele care au nevoie.

Încă un lucru important pe care îl putem face este să le cerem autorităților să își facă datoria și față de cetățenii fără adăpost: să le ofere sprijinul pe care îl vor pentru a deveni membri productivi ai societății.

Vei face organizare comunitară cu clienții Asociației Carusel, oameni care trăiesc pe stradă. Ce presupune acest proces de lucru și care este obiectivul acestui demers? 

După cum ziceam, lupta constantă și oprobiul public îi macină pe oameni. Foarte mulți dintre ei sunt într-o stare de resemnare, în care au ajuns să creadă că nu se poate face nimic, că nimănui nu îi pasă sau cel mai rău, că merită situația în care se află.

Sarcina mea este să fiu alături de ei, să îi ajut să articuleze problemele cu care se confruntă, să identifice cauzele comune și responsabilii pentru rezolvarea problemelor și să propunem soluții adecvate.

Cea mai mare parte din timp doar ascult și mențin direcția discuțiilor astfel încât să ajungem la niște concluzii. De asta proiectul se cheamă „Vocea cetățenilor fără adăpost”, pentru că este vorba despre a face auzite nevoile și poveștile oamenilor fără adăpost atât de către autoritățile competente, cât și de oamenii printre care trăiesc.

Prin acest proces de organizare comunitară, sperăm ca mai multe persoane fără adăpost să își recapete din stima de sine pierdută, să conștientizeze că și fără domiciliu, încă sunt cetățeni față de care autoritățile au o datorie.

Organizarea comunitară presupune organizarea oamenilor, dar și a resurselor de care aceștia dispun, iar persoanele fără adăpost au foarte puține resurse (materiale, de energie sau emoționale). Am pornit la drum conștienți de această provocare și de faptul că procesul va fi unul îndelungat, așa că am adaptat procesul de organizare comunitară astfel încât să includem și niște servicii de bază care să le permite oamenilor să participe și mai multă asistență în procesul de identificare a soluțiilor și munca pentru implementarea lor.

Cum ar trebui să arate o societate care nu-și lasă cetățenii să trăiască pe străzi? 

O societate care nu își lasă cetățenii să trăiască pe străzi este o societate care își cunoaște propriul interes.

Abandonarea oamenilor în această situație ne costă pe toți. Ne costă serviciile de urgență (adăpost și medicale), chiar și așa subfinanțate cum sunt pentru nevoile existente. Ne costă forță de muncă. Ne costă liniștea și confortul psihologic. Poate cel mai grav, ignorarea acestei probleme ne poate costa personal dacă se întâmplă să ajungem într-o situație similară – lucru cu atât mai posibil în contextul actual de criză sanitară și economică.

Ce rol au instituțiile publice în ameliorarea contextului extrem în care trăiesc persoanele fără adăpost?

Din punctul meu de vedere, autoritățile au rolul principal în ameliorarea condițiilor de viață pentru persoanele fără adăpost. Aruncând o privire pe multe dintre legile și procedurile care reglementează relațiile dintre cetățeni și autorități devine repede clar că ele nu au fost create cu gândul și la persoanele fără adăpost. Hățișul birocratic scoate peri albi oricărui cetățean, dar afectează cu atât mai mult oamenii lipsiți de resurse.  În general, peticelele oferite ca soluții de autorități – adăposturi cu locuri insuficiente și condiții mizere, ajutoare sociale greu de accesat și complet insuficiente pentru traiul de zi cu zi – arată o lipsă de interes pentru problemă, care este facilitată de lipsa de presiune din partea cetățenilor. Ce li se oferă acum oamenilor arată a minimul dat din milă, nu a o încercare reală de a rezolva problema.

Pentru a veni cu o rezolvare reală la problema locuirii, instituțiile publice ar trebui să implice oamenii afectați de problemă în identificarea soluțiilor adecvate. Pe scurt, să îi asculte.

Apoi este o problemă de prioritizare și voință politică. Dacă realizăm că problema este gravă și că vrem să o rezolvăm trebuie să investim mai mult acum pentru a plăti mai puțin în viitor. De exemplu, Programul „Locuințe înainte de toate”, care presupune acordarea de locuință întâi și apoi de sprijin pentru reintegrarea socială, a fost pilotat în mai multe țări din UE și în unele orașe din Marea Britanie și Statele Unite și a devenit politică națională în Finlanda, Olanda și Portugalia. Studiile comparative au arătat că acest model este mai eficient economic și are un impact benefic considerabil mai mare asupra beneficiarilor. În schimb, în România, locuințele sociale sunt aproape inexistente în raport cu nevoia existentă și în plus sunt acordate conform unei grile care le face practic inaccesibile pentru majoritatea oamenilor care trăiesc pe stradă. Fiind o țară cu multe probleme economice, România nu își permite să risipească resurse pe soluții dovedit ineficiente doar pentru că risipește fondurile puțin câte puțin.

Până să se decidă autoritățile să implementeze un program ambițios sau până când va veni Uniunea Europeană cu inițiativa, sunt multe soluții parțiale care nu necesită multe resurse, dar care ar face viața puțin mai ușoară pentru persoanele fără adăpost. Oferirea de spații de depozitare gratuite ar permite oamenilor să își păstreze cele câteva haine și lucruri strict necesare în siguranță și le-ar crește mobilitatea. O baie publică care să includă un serviciu de tuns le-ar îmbunătăți starea de sănătate, le-ar crește confortul și gradul de acceptare socială. Soluțiile posibile sunt numeroase, însă trebuie să vrem să rezolvăm problema.

Proiect derulat de CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică în parteneriat cu Asociația Carusel, cu sprijinul financiar  Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org.

*CeRe sprijină grupuri și organizații indiferent de cauzele lor. Nu vom susține însă cauze care contravin valorilor noastre: diversitate, echitate, egalitate, curaj, solidaritate, încredere, democrație participativă